Tot ce ține de coaching e la modă. Tot mai mulți oameni angajează un coach, când ar putea foarte bine să joace ei rolul acesta. Însă adevărata înțelepciune o obții atunci când te îndrepți către un maestru.  
Prin definiție, un coach se concentrează asupra clientului, nu invers. Prin asta, un coach este esențial diferit de un maestru. Maestrul stăpânește o profesie (leadership, de exemplu), iar discipolul său își concentrează atenția asupra maestrului pentru a învăța acea profesie. În filmul Karate Kid, maestrul îi cere discipolului să îi spele mașina, să frece podeaua și să vopsească gardul, fără să îi explice de ce. Desigur, este o parodie, însă una care ne arată de ce a ieșit din scenă maestrul, înlocuit de coach. Maestrul este asociat cu concepte care nu își mai găsesc locul în aceste vremuri de autonomie individuală. Conceptele precum obediența sau docilitatea sunt mai puțin adecvate decât asumarea răspunderii sau responsabilizarea. Astăzi, neapărat trebuie să te descoperi.  Și aici intervine un coach, care te ajută. Nu întâmplător, prima regulă în coaching este: prima întâlnire între coach și client va fi folosită pentru stabilirea obiectivelor. Întocmesc un plan pas cu pas, cu obiectivele învățării, rezultatele învățării și planificarea procesului. Cu un maestru, nu există plan pas cu pas, obiective și rezultate ale învățării sau planificarea procesului: discipolul se lasă pe sine deoparte și își deschide mintea pentru o abordare diferită. Nu-și poate închipui obiectivul final. Cei care învață să cânte la vioară nu știu dinainte cum este să fii interpret de vioară. Cel mult își pot dori să ajungă la asta, însă maestrul este cel care îi îndrumă în îndeplinirea acestei dorințe. Un coach (cei mai  mulți, de fapt) nu își asumă acest rol. Nu îl preocupă conținutul. Întrebarea lui este: “Ce îți dorești să fii??”. Un coach vrea să fii tu însuți. Însă poți combina învățarea cu “fii tu însuți, și-atât”?
În cartea “Meesters en discipelen” (Maeștri și discipoli), scriitorii Cortois și van Herck pledează pentru reabilitarea principiului maestrului și discipolului. “Acest concept nu constituie o imitație a sclaviei, care conduce la o minte lipsită de spirit critic. Simplul fapt de a urma pe cineva denotă o minte critică și chiar originală. Fără a urma, nu poți învăța, iar pentru a urma pe cineva este nevoie de încredere.” Să luăm exemplul copiilor. Au două caracteristici contrarii. Se minunează de orice. Pun o întrebare după alta și nu e deloc ușor să-i mulțumești. În același timp, sunt foarte creduli, și îi poți convinge de tot felul de povești, de la Moș Crăciun la Zâna Măseluță. Filosoful Wittgenstein se întreabă care dintre aceste două caracteristici este mai importantă când este vorba despre cunoaștere. A fi critic sau credul. După el, cea de-a doua. Întâi trebuie să crezi, înainte de a te putea îndoi de ceva. Cei care au permanent o atitudine critică în timp ce învață, față de metodele folosite, de materiale sau de profesor etc. etc. nu învață nimic. Întâi trebuie să ai încredere că ceea ce ți se servește pe tavă are un obiectiv prestabilit. Numai după aceea afli care sunt sensurile mai profunde ale materialului, și numai atunci poți fi cu adevărat critic. În fară de asta, atunci și numai atunci ești creativ și original în relație cu acel material. Importanța acestui concept de a urma pe cineva nu este nouă. Aristotel scria că ființele umane sunt diferite de animale prin capacitatea lor de a imita. Iar cercetările actuale ne arată același lucru. Există înregistrări video ale comportamentului angajaților care stau lângă managerii lor într-o ședință. De fiecare dată când șeful își încrucișează brațele la piept sau își sprijină bărbia în palmă, angajatul face la fel. Este important să urmărim astfel de detalii, pentru că ne oferă “informații tacite”. Cunoștințe care nu sunt explicite. Să luăm exemplul analizei unei radiografii. Un student la medicină nu poate învăța asta dintr-o carte. Este necesar să urmărească demonstrația unui medic cu experiență: aici avem o protuberanță, aici o fractură. Sigur că îi poți explica mai târziu cum arată fractura, dar nu îi poți explica cum să se uite la imaginea radiologică. De ce un anumit lucru îți atrage atenția și de ce lași deoparte alte lucruri. De aceea există o diferență între “știu” și “știu să”. “Știu” se referă la teorie, pe când “știu să” înseamnă cum acționezi în practică. Asta se învață numai urmând exemple. Astfel, maestrul este ca un ghid. Îți indică lucrurile importante. Și pentru că face asta constant, iar tu îl urmezi, vei învăța principiul pe care se bazează tot ce îți arată.  Devii, la rândul tău, un maestru. Astfel, “știu” și “știu să” merg mână în mână.
Și asta este problema când vorbim despre coaching: cei mai mulți specialiști în coaching nu demonstrează nimic și își neagă propriul “știu să”. Coachingul este teama de a fi maestru. Dincolo de asta, un coach poate fi foarte util celor care trec printr-o perioadă dificilă în plan profesional sau personal. Însă dacă lucrurile nu stau așa, un coach trebuie să fie și un maestru, prin acțiuni și comportament. Numai atunci clientul învață suficient!